Soare in furtuna

Astăzi, parcă cerul mi-a furat starea și o joacă în culori și sunete de contrast. Soarele strălucește cu încăpățânare, ca și cum ar vrea să îmi arate că există speranță, că viața are în ea o frumusețe care nu dispare niciodată. Dar peste lumina asta cade o ploaie grea, învolburată, ca un șuvoi al neliniștilor mele. Și mai presus de toate, tunetele răsună ca niște lovituri în piept, ca o reamintire că în adâncul sufletului meu e o furtună ce nu se liniștește.

E straniu cum lumina și întunericul conviețuiesc acum pe cer, la fel cum se ciocnesc și în mine. Îl port pe el în gând ca pe un soare – cald, luminos, hrănitor, capabil să îmi aducă un zâmbet chiar și în cele mai obosite zile. Dar tot el e și ploaia care cade peste mine, grea și rece, prin absența lui, prin tăcerile lui, prin amintirile pe care mi le aruncă înapoi fără să vreau. Și atunci mă simt prinsă între două lumi: una care îmi promite viață și alta care mă cufundă în teamă și dor.

Uneori, în momentele acestea, aș vrea să mă las spălată complet de ploaie – să mă curețe de întrebări, de așteptări, de durerea care mă ține suspendată. Alteori, mă agaț cu disperare de raza de soare care trece prin perdeaua de nori, ca de o dovadă că totul are un sens, că într-un fel sau altul lucrurile vor găsi un echilibru.

Și poate că exact asta sunt eu acum: un cer de septembrie, imprevizibil, plin de contraste, care nu știe dacă să se lumineze sau să se prăbușească sub furtună. Poate că, de fapt, nu trebuie să aleg între ele, ci doar să învăț să trăiesc cu amândouă – cu iubirea și cu teama, cu lumina și cu ploaia, cu el și cu mine.

Astăzi, cerul și eu suntem oglindă unul pentru celălalt. Amândoi suntem paradoxali, fragili și puternici în același timp. Și undeva, în acest haos, poate se ascunde liniștea pe care o caut.