Dincolo de cuvinte

Există momente în care, fără să-ți dai seama, începi să lași puțin garda jos. Nu complet. Doar cât să respiri mai liniștit. Cât să crezi că poate unele lucruri nu mai dor la fel. Că poate timpul chiar știe să așeze ce părea imposibil de așezat. Și exact atunci apare ceva mărunt. Un detaliu. O imagine. O clipă banală pentru oricine altcineva. Dar suficientă cât să simți cum ți se strânge ceva în piept înainte chiar să apuci să înțelegi de ce. Ca și cum mintea și inima realizează în același timp că au coborât garda prea devreme. Nu e neapărat despre surpriză. Uneori cele mai grele lucruri nu sunt cele pe care nu le știai, ci cele pe care le știai deja… dar de care sufletul tău se îndepărtase puțin, doar ca să poată respira. Iar senzația aceea e ciudată. Parcă pentru câteva secunde totul devine mai gol, mai rece. Continui să privești ecranul, să asculți, să răspunzi, dar ceva în tine se retrage încet, aproape instinctiv. Nu pentru că nu mai simți, ci pentru că simți prea mult ...

Sunt iubiri care nu încep cu adevărat niciodată și totuși nu se termină niciodată. Rămân undeva între două lumi, între două vieți, între două momente care nu au reușit să se întâlnească la timpul potrivit. Și poate tocmai de aceea dor atât de tare. Pentru că nu au avut niciodată un sfârșit clar. Doar pauze. Distanțe. Tăceri. Reveniri. Și iar tăceri. Cred că există oameni pe care îi porți în tine indiferent cât încerci să mergi mai departe. Oameni pe care îi pierzi de nenumărate ori și pe care, într-un mod aproape nedrept, îi regăsești mereu. Ca și cum viața nu se hotărăște niciodată dacă trebuie să îi scoată complet din drumul tău sau să îi lase acolo, ca o rană care încă respiră. Poate că asta doare cel mai tare. Nu distanța în sine. Ci apropierea. Felul în care cineva poate să ajungă atât de adânc în sufletul tău fără să fie cu adevărat lângă tine. Să vorbești cu cineva și să simți că e „acasă”, chiar dacă între voi există ani, alegeri, alte vieți și realități care nu se ...