Între aproape și niciodată


Sunt iubiri care nu încep cu adevărat niciodată și totuși nu se termină niciodată.

Rămân undeva între două lumi, între două vieți, între două momente care nu au reușit să se întâlnească la timpul potrivit. Și poate tocmai de aceea dor atât de tare. Pentru că nu au avut niciodată un sfârșit clar. Doar pauze. Distanțe. Tăceri. Reveniri. Și iar tăceri.

Cred că există oameni pe care îi porți în tine indiferent cât încerci să mergi mai departe. Oameni pe care îi pierzi de nenumărate ori și pe care, într-un mod aproape nedrept, îi regăsești mereu. Ca și cum viața nu se hotărăște niciodată dacă trebuie să îi scoată complet din drumul tău sau să îi lase acolo, ca o rană care încă respiră.

Poate că asta doare cel mai tare. Nu distanța în sine. Ci apropierea.

Felul în care cineva poate să ajungă atât de adânc în sufletul tău fără să fie cu adevărat lângă tine.
Să vorbești cu cineva și să simți că e „acasă”, chiar dacă între voi există ani, alegeri, alte vieți și realități care nu se pot ignora. Să simți că, după tot timpul trecut, încă există acel ceva care vă trage unul spre celălalt, chiar și atunci când încercați să mergeți în direcții diferite.

Și poate cel mai greu este momentul în care începi să te întrebi dacă iubirea, uneori, nu este mai mult despre ceea ce simți decât despre ceea ce poți avea.
Pentru că există legături care par atât de reale emoțional, încât aproape uiți că realitatea propriu-zisă arată altfel. Uiți până într-un moment mic, aparent banal, care te lovește brusc și îți amintește că trăiești între două adevăruri care nu reușesc să se întâlnească.

Și atunci apare ruptura aceea tăcută în interior.

Momentul în care realizezi că cineva poate să îți spună lucruri care îți ating sufletul în cele mai fragile locuri, poate să te facă să visezi, să simți, să speri… și totuși să aparțină în continuare unei alte vieți.

Nu cred că toate iubirile sunt menite să fie trăite până la capăt. Unele există doar ca să te schimbe. Să îți arate cât de profund poți simți. Cât de mult poate încăpea într-o inimă chiar și atunci când lucrurile nu au o formă clară.

Dar asta nu face durerea mai mică.

Pentru că dorul nu dispare doar pentru că încerci să fii rațional. Nu dispare nici când te îndepărtezi. Nici când taci. Nici când încerci să accepți realitatea exact așa cum este.

Dorul rămâne acolo unde a existat cândva posibilitatea unei lumi întregi.

Și poate asta este partea cea mai crudă a anumitor iubiri: faptul că nu le poți trăi pe deplin, dar nici nu reușești să le scoți complet din tine.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Jurnal interior - Epilog

Epilog – Ultima pagină Am scris cu inima, nu cu mintea. Am așezat aici tot ce n-am putut spune, tot ce am trăit în tăcere, tot ce a ars fără să fie văzut. Fiecare cuvânt a fost o respirație, fiecare frază o chemare. Și acum, privind înapoi la aceste pagini, înțeleg că iubirea mea a avut drumul ei – nu unul vizibil, nu unul împărtășit, dar real, adânc și viu. Poate că n-am avut voie să o trăim pe deplin. Poate că timpul, locul și lumea nu ne-au fost prietene. Dar asta nu a făcut-o mai mică. Dimpotrivă, i-a dat puterea de a exista în ascuns, acolo unde nici zidurile, nici distanțele nu pot atinge. Nu știu dacă aceste cuvinte vor ajunge vreodată la tine. Nu știu dacă vei simți vreodată ce am simțit eu, sau dacă vei recunoaște fiorul ce trece uneori prin tine fără explicație. Dar dacă se va întâmpla, dacă într-o zi vei ști, atunci tăcerea noastră va fi avut un rost. Astăzi las stiloul jos și accept că unele iubiri nu cer finaluri clare. Ele rămân suspendate, ca un cântec fără ultimul acord...
Citiți mai multe

Despre începuturi

Există un moment aproape invizibil în viața fiecăruia dintre noi: clipa în care alegem să pornim, chiar dacă pașii ne sunt nesiguri, chiar dacă drumul pare prea lung. Începuturile nu se măsoară în grandiozitatea gestului, ci în acea fărâmă de curaj care ne face să spunem: „Acum.” Uneori credem că avem nevoie de condiții perfecte pentru a începe - liniște, siguranță, aprobarea celorlalți. Și tocmai această așteptare ne amână viața. Dar începuturile adevărate nu apar atunci când toate piesele sunt așezate, ci atunci când, în mijlocul haosului, inima refuză să mai tacă și cere să fie ascultată. Un început este fragil, asemenea unei semințe care nu știe dacă va deveni vreodată copac. Dar tocmai fragilitatea îi dă puterea - pentru că în acel stadiu totul este posibil, încă nimic nu este pierdut, încă totul poate prinde contur. Poate de aceea primele cuvinte scrise pe o pagină albă, primele priviri schimbate cu cineva, primul pas într-o lume nouă au o emoție care nu se repetă niciodată. Însă...
Citiți mai multe

Femeia care a decis…

Există momente în viața unei femei în care tăcerea nu mai poate fi o alegere, în care așteptarea se transformă în povară și în care oglinda îi cere un răspuns. „Ce vrei de la tine însăți?” – aceasta e întrebarea care arde mai tare decât toate celelalte. Femeia care a decis nu este neapărat eroică, nici măcar nu caută aplauze. Ea caută un adevăr pe care să-l poarte fără să mai simtă rușine sau neliniște. Femeia care a decis a înțeles că viața nu se trăiește la infinit cu jumătăți de măsură. A ales să rupă pactul cu amânarea, să nu mai trăiască din „poate”, „cândva” sau „dacă”. Decizia ei nu e o strigare, ci o șoaptă limpede, tăioasă, pe care doar inima ei o aude: „Aici se schimbă totul.” În acel moment, ea nu se mai definește prin ochii celorlalți. Nu mai acceptă să fie umbra dorințelor altora sau reflexul unei lumi care îi spune cum „ar trebui” să fie. Decizia ei este actul suprem de libertate: să trăiască în adevăr cu sine, chiar dacă asta înseamnă să piardă aplauze, să dezamăgească, ...
Citiți mai multe