Copilul de cenușă și foc

Se născuse din tăcerea unei lumi care arsese demult. Carnea lui nu era carne, ci piatră frământată cu cenușă, iar prin crăpăturile pielii sale curgea încă focul vechi, jarul pe care nimeni nu-l mai putea stinge. El nu cunoștea oamenii, doar ecoul lor. În jurul lui nu mai erau voci, ci doar cenușă purtată de vânt.

Ținea în mâini un buchet de chibrituri, așa cum alții ar fi ținut flori. Era moștenirea lui, dar și blestemul. Dacă le-ar fi aprins, ar fi putut readuce lumina, dar ar fi putut distruge iarăși lumea. Îi era frică să le folosească și totuși le strângea cu disperarea unui copil care nu vrea să piardă ultima speranță.

Zi după zi, se așeza ghemuit, cu fruntea plecată, ascultând jarul din interiorul său. Simțea că timpul trece și că focul îl consumă încet. Uneori, închidea ochii și își imagina o lume în care ar aprinde un singur chibrit – și din acea flacără ar învia păsările, iar râurile ar curge din nou, iar oamenii ar veni spre el cu brațele întinse.

Alteori, vedea aceeași flacără mistuind totul, transformând pământul în și mai multă cenușă, iar el rămânând singur, cu pielea lui crăpată și lumina lui interioară înăbușită de vină.

Și-atunci înțelegea: focul nu era doar al lui, ci al tuturor celor care fuseseră și nu mai erau. El era păstrătorul unei alegeri.

Într-o noapte, vântul a adus spre el o șoaptă – sau poate doar i s-a părut:

„Aprinde, dar nu pentru a distruge. Aprinde pentru a lumina.”

A doua zi, copilul de cenușă s-a ridicat pentru prima oară. A luat un singur chibrit, l-a apropiat de o crăpătură din pieptul său și l-a aprins. Din el nu a izbucnit focul nimicitor, ci o lumină caldă, ca zorii unei dimineți. Și atunci și-a dat seama că el nu era ultimul, ci primul.

Primul dintr-o lume care urma să renască.