Lecțiile pe care le-am învățat din conflictele mele

Eu nu sunt omul care caută conflicte.

De multe ori, sunt chiar inversul.

Prefer liniștea. Prefer să tac. Prefer să mă retrag puțin, să mă gândesc, să analizez, să respir.

Nu pentru că mi-e frică - ci pentru că știu foarte bine ce poate ieși dacă nu o fac.

Tăcerea mea nu e slăbiciune.

E control.

E pauza în care încerc să mă protejez pe mine și să protejez și pe alții.

E intervalul în care încerc să așez haosul din mine ca să nu-l arunc peste cine nu îl poate duce.

Dar există momente…

momente în care toate aceste straturi se rup.

Momente în care nu mai pot evita nimic.

Momente în care adevărul îmi iese din gură înainte să apuc să-l împachetez.

Și atunci conflictul se naște, inevitabil, cu toată forța mea.

Prima lecție:

Nu orice tăcere e pace.

Am tăcut de multe ori ca să protejez liniștea.

Dar liniștea aia era doar la suprafață.

În mine fierbea totul.

Și am învățat că, uneori, să tac prea mult înseamnă să mă rănesc pe mine doar ca ceilalți să se simtă confortabil.

A doua lecție:

Conflictele pe care le evit se întorc mai puternice.

Cu cât încerc să mă abțin, cu atât izbucnesc mai violent atunci când nu mai pot.

Fiindcă eu simt intens.

Și atunci când simt că cineva minte, evită, tergiversează, manipulează, întârzie, amână - se adună.

Și orice e adunat prea mult, la un moment dat explodează.

A treia lecție:

Nu reacționez pentru că vreau conflict. Reacționez pentru că nu-l mai pot evita.

Asta e partea pe care mulți nu o înțeleg.

Eu nu sunt persoana care sare la ceartă din orice.

Eu sunt persoana care tace, înghite, analizează, se consumă… până când nu mai poate.

Și atunci reacția mea pare „prea mare”.

Dar nu e prea mare.

E acumulată.

A patra lecție:

Tăcerea mea e tot intensitate - doar mai disciplinată.

Tăcerea mea nu e lipsă de interes.

Nu e lipsă de opinie.

Nu e frică.

E încercarea de a ține în frâu ceva ce știu că poate lovi tare.

E modul meu de a încerca să rămân dreaptă când emoțiile mele sunt deja în flăcări.

A cincea lecție:

Când aleg să vorbesc, e pentru că nu mai există altă cale.

Când deschid gura, o fac pentru că adevărul a ajuns prea greu ca să-l mai pot duce singură.

Și conflictul, oricât l-aș evita, devine singura formă de eliberare.

E felul prin care îmi recuperez demnitatea, limitele, adevărul.

Conflictele nu mă definesc.

Dar nici tăcerea mea.

Mă definește tensiunea dintre ele.

Lupta dintre instinctul meu de a proteja liniștea și instinctul meu de a spune lucrurilor pe nume atunci când liniștea devine falsă.

Am învățat ceva esențial:

nu sunt conflictuală, sunt sinceră.

Dar sinceritatea mea are două faze: tăcerea care încearcă să țină totul sub control

și adevărul care eruptă atunci când nu mai poate fi ignorat.

Și dacă uneori par dură, e pentru că prea mult timp am fost tăcută.

Mai bine un adevăr spus târziu și puternic, decât o viață întreagă de tăceri care mă sufocă.