Par puternică? Da. Dar nu e puterea pe care o crede lumea.

Oamenii mă privesc și văd forță.

Văd pe cineva care știe ce vrea, care vorbește direct, care nu se ascunde, care reacționează fără să clipească.

Văd curaj, viteză, impuls, „nu îmi e frică de nimeni”.

Adevărul?

Puterea mea nu vine de acolo.

Nu vine din vocea mea tăioasă.

Nu vine din reacțiile mele rapide.

Nu vine din felul în care mă ridic imediat când ceva mă lovește.

Nu vine din faptul că pot spune adevărul pe care alții îl ocolesc ani întregi.

Puterea mea reală e în alt loc.

Într-un loc pe care foarte puțini îl văd.

E în felul în care simt.

În intensitatea aia care pe mine mă rupe în două uneori, dar pe care nu o arăt lumii decât în doze mici.

E în tăcerile mele lungi, alea în care încerc să-mi adun bucățile, fără să cer ajutor.

E în nopțile în care nu dorm, pentru că îmi analizez fiecare gest, fiecare reacție, fiecare cuvânt.

E în felul în care continui să cred în oameni chiar și după ce m-au dezamăgit.

E în felul în care mă consum, dar merg mai departe.

E în felul în care iubesc fără măsură, chiar dacă asta m-a făcut vulnerabilă de mii de ori.

Asta e puterea mea.

Nu duritatea.

Nu impulsul.

Nu reacția.

Ci faptul că, indiferent ce simt - și simt mult - nu mă las doborâtă de propria intensitate.

Oamenii cred că sunt puternică pentru că par „tare”.

Dar eu sunt puternică pentru că am rămas întreagă, deși am simțit totul prea profund, prea repede, prea intens.

Puterea mea nu e armură.

Nu e zid.

Nu e încrâncenare.

Puterea mea e faptul că mă reconstruiesc de fiecare dată.

Că îmi asum greșelile.

Că admit când doare.

Că nu fug de cine sunt, chiar dacă cine sunt e uneori incomod și greu de dus.

Par puternică?

Da.

Dar nu pentru că nu mă ating lucrurile.

Ci pentru că mă ating - și totuși merg înainte.

Și poate asta e cea mai sinceră formă de putere pe care o am.