Despre tăceri care scriu

Nu am mai postat de mult timp pe blog. Nu din lipsă de cuvinte, ci pentru că ele au ales alt adăpost. Au coborât mai adânc, într-un spațiu care a cerut concentrare, izolare și răbdare. Blogul a rămas deschis, dar scrisul meu s-a mutat într-o cameră fără ferestre.

În tot acest timp, am continuat să scriu. Am lucrat la un roman distopic, Arhitectul Uitării, o poveste despre o lume care a decis că durerea este o eroare ce trebuie corectată. Despre un oraș al viitorului în care uitarea a devenit politică publică, iar fericirea, o obligație. Un loc în care amintirile incomode sunt șterse metodic, pentru a păstra o pace impecabilă și falsă.

A fost un proces care nu s-a lăsat fragmentat. Romanul a cerut tăcere și fidelitate, nu postări sporadice. A cerut să fie dus până la capăt fără să fie explicat din mers. De aceea, absența mea de aici nu a fost un abandon, ci o alegere.

Scriind această carte, am înțeles mai bine ceva ce bănuiam deja: că identitatea nu supraviețuiește fără fisuri. Că libertatea nu se naște din eliminarea suferinței, ci din curajul de a o purta. Și că uneori, a scrie înseamnă să dispari pentru o vreme.

Începutul de an mi se pare un moment potrivit să revin la acest spațiu. Nu cu promisiuni de ritm sau constanță, ci cu o prezență mai clară. Ceea ce voi scrie aici va purta, inevitabil, urmele acestui roman. Va fi mai atent la memorie, la control, la fragilitatea umană.

Scrisul nu s-a oprit niciodată. Doar și-a schimbat forma.

Iar acum, mă întorc.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Jurnal interior - Epilog

Epilog – Ultima pagină Am scris cu inima, nu cu mintea. Am așezat aici tot ce n-am putut spune, tot ce am trăit în tăcere, tot ce a ars fără să fie văzut. Fiecare cuvânt a fost o respirație, fiecare frază o chemare. Și acum, privind înapoi la aceste pagini, înțeleg că iubirea mea a avut drumul ei – nu unul vizibil, nu unul împărtășit, dar real, adânc și viu. Poate că n-am avut voie să o trăim pe deplin. Poate că timpul, locul și lumea nu ne-au fost prietene. Dar asta nu a făcut-o mai mică. Dimpotrivă, i-a dat puterea de a exista în ascuns, acolo unde nici zidurile, nici distanțele nu pot atinge. Nu știu dacă aceste cuvinte vor ajunge vreodată la tine. Nu știu dacă vei simți vreodată ce am simțit eu, sau dacă vei recunoaște fiorul ce trece uneori prin tine fără explicație. Dar dacă se va întâmpla, dacă într-o zi vei ști, atunci tăcerea noastră va fi avut un rost. Astăzi las stiloul jos și accept că unele iubiri nu cer finaluri clare. Ele rămân suspendate, ca un cântec fără ultimul acord...
Citiți mai multe

Despre începuturi

Există un moment aproape invizibil în viața fiecăruia dintre noi: clipa în care alegem să pornim, chiar dacă pașii ne sunt nesiguri, chiar dacă drumul pare prea lung. Începuturile nu se măsoară în grandiozitatea gestului, ci în acea fărâmă de curaj care ne face să spunem: „Acum.” Uneori credem că avem nevoie de condiții perfecte pentru a începe - liniște, siguranță, aprobarea celorlalți. Și tocmai această așteptare ne amână viața. Dar începuturile adevărate nu apar atunci când toate piesele sunt așezate, ci atunci când, în mijlocul haosului, inima refuză să mai tacă și cere să fie ascultată. Un început este fragil, asemenea unei semințe care nu știe dacă va deveni vreodată copac. Dar tocmai fragilitatea îi dă puterea - pentru că în acel stadiu totul este posibil, încă nimic nu este pierdut, încă totul poate prinde contur. Poate de aceea primele cuvinte scrise pe o pagină albă, primele priviri schimbate cu cineva, primul pas într-o lume nouă au o emoție care nu se repetă niciodată. Însă...
Citiți mai multe

Femeia care a decis…

Există momente în viața unei femei în care tăcerea nu mai poate fi o alegere, în care așteptarea se transformă în povară și în care oglinda îi cere un răspuns. „Ce vrei de la tine însăți?” – aceasta e întrebarea care arde mai tare decât toate celelalte. Femeia care a decis nu este neapărat eroică, nici măcar nu caută aplauze. Ea caută un adevăr pe care să-l poarte fără să mai simtă rușine sau neliniște. Femeia care a decis a înțeles că viața nu se trăiește la infinit cu jumătăți de măsură. A ales să rupă pactul cu amânarea, să nu mai trăiască din „poate”, „cândva” sau „dacă”. Decizia ei nu e o strigare, ci o șoaptă limpede, tăioasă, pe care doar inima ei o aude: „Aici se schimbă totul.” În acel moment, ea nu se mai definește prin ochii celorlalți. Nu mai acceptă să fie umbra dorințelor altora sau reflexul unei lumi care îi spune cum „ar trebui” să fie. Decizia ei este actul suprem de libertate: să trăiască în adevăr cu sine, chiar dacă asta înseamnă să piardă aplauze, să dezamăgească, ...
Citiți mai multe