Ultima imagine

Liniștea e grea.
Lumea s-a oprit.
Doar eu... și fața ta.

Trag draperiile, las noaptea să cadă,
Nu vreau ca lumea dorul să-mi vadă.
E liniște-n casă, e un frig pe podea,
Și singura sursă de lumină... e poza ta.
Trec degetul peste un ecran luminat,
Peste trăsăturile omului pe care l-am visat.
Ziua port măști, zâmbesc și ignor,
Dar noaptea mă întorc la același decor.

Ești ultima imagine înainte să adorm,
Când mintea se predă și umbrele iau formă.
Nu ești lângă mine, așternutul e pustiu,
Dar adorm cu chipul tău, să simt că sunt vie.
Mă uit la pozele tale în fiecare zi,
Să rezist până când... ne vom întâlni.

Analizez fiecare umbră, fiecare detaliu tăcut,
Privirea pe care doar eu am știut s-o ascult.
Tu ești acolo, blocat într-o ramă de sticlă,
Prins într-o altă viață, de o soartă inamică.
Îți caut ochii ca pe un far în furtună,
Și-ți șoptesc noapte bună, chiar dacă nu suntem împreună.

Ești ultima imagine înainte să adorm,
Când mintea se predă și umbrele iau formă.
Nu ești lângă mine, așternutul e pustiu,
Dar adorm cu chipul tău, ca să simt că sunt vie.
Mă uit la pozele tale în fiecare zi,
Să rezist până când... ne vom întâlni.

E un ritual tăcut, e religia mea,
Să-ți memorez chipul, distanța să n-aibă ce-mi lua!
Ei ne fură timpul, atingeri și pași,
Dar aici, în noaptea mea... tu niciodată nu mă lași!

Ești ultima imagine înainte să adorm!
Când mintea se predă și umbrele iau formă.
Nu ești lângă mine, așternutul e pustiu,
Dar adorm cu chipul tău, să simt că sunt vie!

Ultimul gând.
Ultima privire.
Chiar dacă ești departe...
Închid ochii... și ești aici.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Jurnal interior - Epilog

Epilog – Ultima pagină Am scris cu inima, nu cu mintea. Am așezat aici tot ce n-am putut spune, tot ce am trăit în tăcere, tot ce a ars fără să fie văzut. Fiecare cuvânt a fost o respirație, fiecare frază o chemare. Și acum, privind înapoi la aceste pagini, înțeleg că iubirea mea a avut drumul ei – nu unul vizibil, nu unul împărtășit, dar real, adânc și viu. Poate că n-am avut voie să o trăim pe deplin. Poate că timpul, locul și lumea nu ne-au fost prietene. Dar asta nu a făcut-o mai mică. Dimpotrivă, i-a dat puterea de a exista în ascuns, acolo unde nici zidurile, nici distanțele nu pot atinge. Nu știu dacă aceste cuvinte vor ajunge vreodată la tine. Nu știu dacă vei simți vreodată ce am simțit eu, sau dacă vei recunoaște fiorul ce trece uneori prin tine fără explicație. Dar dacă se va întâmpla, dacă într-o zi vei ști, atunci tăcerea noastră va fi avut un rost. Astăzi las stiloul jos și accept că unele iubiri nu cer finaluri clare. Ele rămân suspendate, ca un cântec fără ultimul acord...
Citiți mai multe

Despre începuturi

Există un moment aproape invizibil în viața fiecăruia dintre noi: clipa în care alegem să pornim, chiar dacă pașii ne sunt nesiguri, chiar dacă drumul pare prea lung. Începuturile nu se măsoară în grandiozitatea gestului, ci în acea fărâmă de curaj care ne face să spunem: „Acum.” Uneori credem că avem nevoie de condiții perfecte pentru a începe - liniște, siguranță, aprobarea celorlalți. Și tocmai această așteptare ne amână viața. Dar începuturile adevărate nu apar atunci când toate piesele sunt așezate, ci atunci când, în mijlocul haosului, inima refuză să mai tacă și cere să fie ascultată. Un început este fragil, asemenea unei semințe care nu știe dacă va deveni vreodată copac. Dar tocmai fragilitatea îi dă puterea - pentru că în acel stadiu totul este posibil, încă nimic nu este pierdut, încă totul poate prinde contur. Poate de aceea primele cuvinte scrise pe o pagină albă, primele priviri schimbate cu cineva, primul pas într-o lume nouă au o emoție care nu se repetă niciodată. Însă...
Citiți mai multe

Femeia care a decis…

Există momente în viața unei femei în care tăcerea nu mai poate fi o alegere, în care așteptarea se transformă în povară și în care oglinda îi cere un răspuns. „Ce vrei de la tine însăți?” – aceasta e întrebarea care arde mai tare decât toate celelalte. Femeia care a decis nu este neapărat eroică, nici măcar nu caută aplauze. Ea caută un adevăr pe care să-l poarte fără să mai simtă rușine sau neliniște. Femeia care a decis a înțeles că viața nu se trăiește la infinit cu jumătăți de măsură. A ales să rupă pactul cu amânarea, să nu mai trăiască din „poate”, „cândva” sau „dacă”. Decizia ei nu e o strigare, ci o șoaptă limpede, tăioasă, pe care doar inima ei o aude: „Aici se schimbă totul.” În acel moment, ea nu se mai definește prin ochii celorlalți. Nu mai acceptă să fie umbra dorințelor altora sau reflexul unei lumi care îi spune cum „ar trebui” să fie. Decizia ei este actul suprem de libertate: să trăiască în adevăr cu sine, chiar dacă asta înseamnă să piardă aplauze, să dezamăgească, ...
Citiți mai multe